Nole

Recunosc sincer ca am fost (o, Doamne, si inca mai sunt!) fan al lui Steffen Edberg. Calmul glaciar al unui jucator mereu impecabil, pe teren si in afara lui, m-a cucerit. El a fost cel care m-a introdus in minunata lune a dreptunghiului de zgura, ciment, material sintetic sau iarba. El a fost cel care mi-a deschis sufletul fata de un sport la care eram in stare sa stau nedezlipit de TV si 3 ore. Au urmat zile in sir in care i-am urmarit irecuperabil pe zvarluga de Chang, pe Ivanisevic si serviciul lui, de spiritul de luptatoare al Monicai Seles si de gratia a lui Steffie Graf.
Jucatorul care m-a cucerit definitiv a fost, insa, Andre Agassi. Fie el cu plete dezlanate sau complet chel, era imbinarea perfecta a ambitiei si nebuniei care nasc intodeauna mari campioni. Putea sa piarda sau sa castige, el ramanea preferatul meu.
Senzatia aceea de adrenalina si adniratiei am pierdut-o de mult. Saptamana trecuta mi-am calcat pe inima si am urmarit un meci de tenis. Dupa 4 ani! Era Novak Djokovic, Nole al nostru, din Balcani.Ma hotarasem sa ma uit la meciul lui pentru ca imi placuse replica data lui Guy Forget, la finala Cupei Davis de la Belgrad. Atat bun-simt combinat cu patriotism fanatic nu am mai vazut. Numai sarbii pot fi capabili de asa ceva!
Am descoperit la Nole acel ceva care imi lipsea: puterea de a ma hipnotiza ore in sir, de a ma face sa tresar la asii adversarului si sa ma bucur la match-ballul lui!
Hvala Nole, ti si moje stari prijatelji!