Despre Dumnezeire

Cel mai des, cand suntem intrebati despre biserica, replicam simplu ca nu frecventam, dar credem in Dumnezeu. Ca nu ne plac popii si purtarile lor, dar ca avem credinta.
E varianta cea mai des intalnita si care nu prea da ocazia de contrazicere, pentru ca mai toti astia tineri suntem la fel.
Ei bine, nicio surpriza aici, si eu sunt la fel. Nu imi plac popii, din acelasi motiv pentru care detest profesorii sau doctorii: pretind un respect aprioric, inainte de a demonstra ceva, doar pentru ca ocupa o anume pozitie in societate. Nu inteleg de ce e doamna invatatoare, in loc de, Elena, sa zicem. Sau de ce e domnul profesor doctor, in loc de Marin... De unde stiu ei ca eu nu am mai multa scoala ca ei, posibil la institutii mai de prestigiu, de unde stiu ei ca.eu nu sunt mai om ca ei?
Sa revenim la blasfemia mea. Deseori am acut contre cu clericii care veneau sa stranga bani pentru biserici, ba stiu si un caz, al unui prieten, care a avut surpriza sa afle ca popa X nu face slujba de inmormantare tatalui prietenului meu, pentru ca nu are taxa de biserica platita.
De cand am si copii le-am putut explica si ca nu am nevoie de mijlocirea cuiva sa ma adresez, sa ma cert, sa ii multumesc sau sa ma uit in ochii Dumnezeului in care cred, caruia ii gresesc sau care ma iarta. Si le-am si povestit ca, pentru mine, experienta cea mai aproape de dumnezeire a fost cand mi-am tinut prima nascuta in brate. Cand i-am vorbit si s-a oprit din plans si mi-a "cautat" vocea. Cand s-a cuibarit in bratele mele, primul care a tinut-o langa el. Cand m-a cuprins o caldura pe care o retraiesc intens si profund de fiecare data cand mi-o aduc aminte. Sint convins ca e aceeasi senzatie pe care o are si Parintele cand isi mangaie pe crestet copii. Aceeasi senzatie pe care ar trebui sa o aiba si popii cand mergem noi la ei.
Ajung in iad pentru asta?